1989. Impotriva uitarii

Voi merge maine la “Lumanari impotriva uitarii”. Si ii multumesc lui Dragos Bucurenci pentru acest demers. Va veti intreba de ce. Aveam 4 ani cand a avut loc revolutia. Aveam 4 ani, insa ma nascusem si traiam in Bucuresti. Asa cum spune si titlul reportajului din Jurnalul National, moartea a avut buletin de Bucuresti. Nu am nici pe departe amintirile lui Sorin Tudor, de exemplu. Sau ale mamei mele, pe care as indemna-o oricand sa le astearna pe hartie. Istoria m-a ocolit, si poate acest lucru este bun pentru ca am crescut fara poveri grele. Pe de alta parte, istoria nu i-a ocolit pe ai mei si nici pe mine, intr-o oarecare masura, atat de tare incat sa uit. Spre deosebire de mine, cei mai multi pustani de 20 si ceva de ani au uitat de mult. Sau nu au stiut niciodata.

Locuiam pe vremea aceea in Dorobanti. In blocul in care stateam au stat in decembrie 89 lunetisti care au tras in oameni. De vizavi, din liceul Caragiale, unde aveam sa invat ani mai tarziu, se trageau gloante trasoare, in timp ce pe trotuare tiuiau gloante adevarate. Nu voi uita niciodata urmele de mitraliera din peretii blocului meu sau gloantele care au ramas infipte ani buni in stalpul in jurul caruia ma jucam prinselea. In ziua de 21 mama a iesit in strada, sfidandu-si sefii si colegii de munca. A reusit sa fuga, amintindu-si ca are acasa un copil de crescut, cu fix 30 de minute inainte ca oamenii din baricada de la Inter sa fie ucisi. In ziua de 23 mama si tata m-au luat de-acasa din Dorobanti, de unde locuiam cu bunica-mea, ca sa ma tina in siguranta la ei acasa, in Aviatiei. Tin minte ca nici un taximetrist nu a vrut sa ne duca, asa ca am luat-o pe jos, prin frig, pe Calea Floreasca. Am fost oprita la o baricada de catre militie, si am fost perchezitionata. Aveam 4 ani. S-au gasit la mine in ghiozdan niste figurine de plastic, din Muppets Shows. Tovarasii au crezut ca sunt gloante si au indreptat doua mitraliere la crestetul meu. Aveam 4 ani. Mama a urlat si pana la urma am fost lasati sa trecem.

Ulterior tin minte mai bine Piata Universitatii, unde am stat noapte de noapte pe umerii alor mei, cantand pentru democratie si pentru libertate. Am invatat cuvantul “libertate” inainte sa merg la scoala si de atunci mi-e greu sa il uit. Mai ales cand am aflat, la multi ani dupa acele zile, ca tatal si fratele unor prieteni apropiati au fost printre primii martiri ai revolutiei. Gasiti povestea lor aici. Din discretie, nu voi spune despre cine este vorba. Si ca bunicul meu a fost inchis ani buni in cele mai dure temnite pentru ca era membru al PNT-ului si se opusese regimului comunist.

Au murit in acele zile, impuscati pe la spate, tineri mai mici decat anii mei de acum. E foarte posibil ca multi dintre prietenii si colegii mei de acum sa fii murit si ei, daca istoria i-ar fi prins la varsta potrivita atunci. Pentru ca inca nu s-a facut cu adevarat dreptate acelor eroi, macar sa avem decenta sa nu ii uitam.