Pentru ca am stat destul de mult in casa in weekend-ul asta, si deci mi-am cules mare parte din informatii de la TV (spre deosebire de stilul meu obisnuit de a citi presa pe internet si de a-mi arunca privirea pe bloguri), am ramas impresionata de ce s-a intamplat in Valea Jiului, la mina Petrila. Un eveniment de care blogosfera a scris putin, dar despre care au vuit televizoarele. Probabil stiti deja ce s-a intamplat: un accident minier nefericit, produs din cauza unei acumulari de gaze, soldat cu 12 morti si tot atati raniti. Interesant insa este ca, in bunul stil romanesc, s-a adus in atentia dezbaterii publice o problematica sociala extrem de complexa abia dupa producerea unei tragedii.
Dincolo de durerea aferenta tragediei umane produse, cred ca e cazul sa vorbim despre situatia Vaii Jiului si a mineritului in Romania in general. Daca privesti situatia din mai multe unghiuri, pare a fi un pic fara iesire. Avem de-a face cu o regiune geografica destul de extinsa unde singura activitate economica este mineritul. Avem de-a face cu o industrie falimentara – combustibil fosil de proasta calitate, care intr-adevar este folosit in alimentarea nationala cu energie, insa la un pret extrem de ridicat. O industrie falimentara, asa cum arata cifrele – conform ANAF, Compania Nationala a Huilei este cel mai mare datornic la bugetul de stat, cu o datorie acumulata in 2006 de 400 de milioane de euro (fusese mai mare cu 300 de milioane de euro cu un an inainte, insa respectiva datorie a fost stearsa de catre stat) si primeste totodata subventii anuale de peste 150 de milioane de euro. In plus, combustibilul fosil de care vorbim aici este exploatat in conditii primitive (minele nu sunt modernizate si tehnologizate), se gaseste in cantitate din ce in ce mai putina, si va face parte tot mai putin din resursele energetice ale viitorului. Aparent, cazul tipic al unei industrii fara nici un viitor, care ar trebui inchisa imediat, in ciuda costurilor ridicate presupuse de inchiderea acestor exploatatii.
De cealalta parte avem oamenii. Zeci de mii de oameni a caror singura sursa de venit este mineritul, care nu au calificarile necesare sa faca altceva, si care nu au posibilitatea lucrului in alte activitati economice. In momentul de fata, lucreaza in conditii de munca extrem de grele, cel mai des fara echipament de protectie adecvat si fara respectarea normelor de protectie a muncii – nerespectare datorata partial neglijentei conducerii minelor (sau neglijentei personale), cat si faptului ca imbunatatirea semnificativa a respectivelor conditii de munca ar necesita in mod obiectiv o investitie materiala foarte mare.
Se adauga acestui amestec si cateva condimente politico-administrative. Administratia Companiei Nationala a Huilei si liderii sindicali fac parte din elitele politice locale, au salarii foarte mari si conduc industria in mod iresponsabil. Avem de-a face nu numai cu administratie proasta – vazuta des in Romania – ci si cu fraude de-a dreptul (iarasi vazute cam des in Romania).
Cum eu am invatat insa ca nu e bine sa vezi o situatie in termeni de probleme, ci in termeni de solutii, vin fireste cu intrebarea “Ce este de facut?”. Sa ne fie tuturor clar ca povestile alea frumoase cu strategii locale de reconversie a fortei de munca si de transformare a profilului economic al regiunii prin investitii masive sunt basme de adormit copii. In sensul ca poate, peste vreo 20 de ani va veni si printul pe cal alb, insa pana atunci se pot face extrem de putine lucruri pe termen scurt si mediu ca acelor oameni sa le fie mai bine. Din punctul meu de vedere, trebuie acceptat faptul ca avem de-a face cu o industrie de sacrificiu (pacat ca in spatele acelei industrii se ascund oameni si copii, fiecare cu povestea lui de viata) si trebuie mers mai departe. Cu exact acele planuri pe termen lung menite sa reinvie zona. Pentru asta insa este nevoie de multa staruinta si multa vointa politica. Parca nici una, nici alta nu ne stau in fire…
0 Responses to “Industria din care nu se iese”